Poezii Noiembrie – 2009

Petale de roze, îngeri care ning cu aripi din ceruri o mie
Femeia de secol trecut, umbrele de soare
alei din parcuri cu frunze.
Toamne pictate
acuarele de pictori
Pictori mai frumoşi decât sfinţii
Poeţi care din rai, urcă mai sus!

Dumnezeu ne crează cu iubirea din fluturi
din aripi cu zâne din noi să privim
spre etern. Nimic nu ne cere, decât să fim calzi
să iubim doar clipa. Eternul vine cu sine!

Domniţă departe, cu tristeţe deplină
zâmbeşte spre iarnă. Chipul tău
o copie propusă spre anticarul vecin
cafeneaua din tine
taverna cu noi.

Degetele tale, petale de crini
roze nu sunt, flori pe care primii
amanţi le-au sădit în toamnă
şi au înflorit în iarnă, din raiul de mai sus

Ape au fost, lumini de la capăt
de drum.
Drum nu-i închis, munţi
mai sunt de trecut.
Regatul e doar deschis, dar calea
spre castel trece şi ape
prăpastii adânci
dar, castelul e minunat, trebuie
să-l atingi

(“Drumul spre castel” – 15 nov.)
*****************************************************
Şi atunci, te-am văzut pentru prima dată
în pădurea de cafea, într-o toamnă
cu migrene!
Tomna asta credea că e iarnă. Aşa am lăsat-o
să-şi pună etichete.
Eu te-am ales pe tine.
Nebună, dar pentru Dumnezeu
plină de defecte!

Defectul tău a fost că eşti sălbatic de uimită
de al iubirii ceresc vers. Ai plâns în două zile
cât o viaţă sfinţii plictisţi din rai!
ai iubit într-o seară
cât mirenii nu iubesc de-a lungul
a milenii.

Ai dorit în zile, cât alţii în luni
febrile!

De aceea, în cafeaua din ziua de noiembrie
te-am iubit, cu dor de a simţi iarna
aproape, cu toamna să se joace
pentru al nostru început
duet.
Vioară eşti, copil nebun
ce sare coarda în faţa casei,
ce bate mingea pe alei
femeie tu, de noapte, când iubeşte
miroase a flori de tei!

La noi, în viaţa noastră
înfloresc şi teii iarna. Corcoduşii,
nu mai spun, sunt pomii din decembrie!
Iar licuricii, apar şi ei deseară
cu primii fulgi prin părul tău când cad
un păr de aur, senorita!
un păr cu diamante, tu Izabel, marchiza mea, Evita!
Tu, mă-ntrebai iubita mea. “Unde-s licuricii”
Sunt peste tot. ei decorează noaptea
atunci când stelele se ruşinează
şi obosite adorm
Ei, licuricii, licuricii mei, sunt florile
pe care eu din aripi le trimit
spre tine, domna mea, tu iarnă
iubită, în pădurea de cafea!

(” Iubirea din pădurea de cafea” – 16 nov)

*****************************************************
Am văzut azi doi nebuni pe malul apei
un nebun pictat de Dumnezeu,
în culori de toamnă
şi o doamnă,
venită
cu frunze întregi

am văzut doi nebuni care se sărutau
după fiecare vers
am văzut că jocul lor de a valsa
pe note, pe silabe
infioară clipa.
am văzut doi nebuni care se iubeau pe malul
apei

am văzut doi amanţi care îşi spunea
latine poeme. Am simţit că amurgul
este spital pentru nebunii în duet
nimic nu era, doar
simpla oră a iernii de toamnă
o iubire de ore târzii
printre frunze întregi.
frunze de stejar
răscolite
în parcul lui Pinard.

(“Nebunii de apă” – 15 nov)

*****************************************************
Dumnezeu se jocă în versuri,
cu clipa de tine
plină, iubito, cu nebunia ta m-ai adus
spre mine, încet
zâmbind cu emoţie – Exişti!

Eram trist câteodă, că sunt proscris
pentru unii, diavol semnat de alţii
ba înger deloc. Ai apărut
de sub cafeaua din zori
din arborele nostru, cu vis prea divin.
seară bună, tu doamnă. Am
să mai -
revin.

Iubita mea cu prea romantică
fire. Sufoci cu frumosul. Priveşti
cu atenţie, spre mine, golit de iluzii
Spun, da. Ai învins! Te consider reală
deşi la-nceput am zis că e fals
totul, şi din nou va fi chin.

Îmi place iubirea ta amplă
mă-nfioară al tău “nemernic” sărut.
piruetă pentru tine. Distinsă
femeie. Diavol de damă,
dar iubită de stele
ce noaptea ţin bolta
sub formă de globuri.

Nu ştiam că Dumnezeu, m-ajută
prin tine să văd că sunt rege, pentru
cea care vrea, să iubească omul ci nu
doar ideea.
Dă-mi mâna tu. iarnă
e cald la tine, e bine cu tine,
e frumos şi plăcut să faci tumbe nebune
să fi zeu, respectând al nostru debut!

(” Prefaţa iernii tale” – 14 nov)

*****************************************************
Noapte cu stele prinse de coadă, globuri
pe noaptea de sus. Tu albă,
stai în maşină
privind la mine
nimic nu-i de spus.

Noaptea e lângă, tu eşti amabilă
fumul se urcă, când ţigara se stinge, nu e nici frig
nici marea aproape.
ocenaul din noi
începe a curge

Totul e bine, alături – lumini şi oraşe
cuminţi, amanţi de final,
tu eşti cu tine. Eu sunt doar
în braţele tale. Şi aştept ceasul să sune,
visul să stingă
noi să nu fim.

Şi totuşi realul, e plin de amor
când ţigara aprinsă. Nu e la mine,
nimeni în dormitor.
iubita mea e acolo, aşteptând
să sune. Un banal receptor
se ascunde de tine.

Luna nu-i prinsă, ea cade spre stele
tu eşti sălbatică în al tău amor, dulce
frivol. Îmi place cu tine,
eu sunt doar rege.
tu m-ai iubit cu buze şi lacrimi.
cu sâni şi durere
am simţit borealul.
nimeni nu spune că e timpul
să mergem.

Îmi place cu tine, noi doi
lipiţi în noapte
tu goală nebună
cu norme deloc. Principii silfide
tu eşti reală, năprasnică damă
cu argint în priviri. Iubit sunt de tine
în salturi nebune.

(“Amor sub stele” – 14 nov)
***************************************************

Dar, sunt nebunul cu ochi verzi care nu plânge
decât dimineaţa şi în amurg! sunt nebunul care nu suportă
jumătatea murdară!
sunt nebunul cu ochi verzi care loveşte, atunci
când e cenzură!

Sunt nebunul care e trist la prânz dar fericit seara!
sunt nebunul care nu vrea femeia, doar un banal
primitor de aplauze. Sunt nebunul cu ochi verzi
care zgândără exact acolo unde lumea se închide
prosteşte, sub propriu-i miros!

Sunt nebunul cu ochi verzi, care taie capul
oricărui prea puţin muritor
ce se vrea rege!
Oho, auzi tu, amar venetic,
tronul e prea mic şi prea sus
sceptrul nu ştie mâni murdare
de muritorii de rând!
sunt nebunul cu ochi verzi care suferă
pentru a lumii ipocrizie,
a lumii minciună!

sunt nebunul cu ochi verzi care nu acceptă
compromis, de prezent, de trecut şi de mâine
sunt nebunul cu ochi verzi care vrea totul,
– puţinul te lasă flămând.
sunt nebunul nebun, într-o lume creată de mine
ucid tot ce e mic, puţin şi perfid.
Sunt prea rege ca să mai fiu
doar cadet, în biserica din
şcoala primară!

(Nebunul cu ochi verzi – 12 nov)
*****************************************************
Niciodată nu am să înţeleg de ce fumul mi se pare
corp solid, niciodată nu am să înţeleg
de ce oamenii se resemnează
şi spun, am preferat să aleg banalul
desuet pentru compasiune
” frumos” (aplauze)
şi atunci i-am oferit flori
şi lacrimi şi corole
Hm, stingi ţigara, cu vârful pantofului…
Te mai uiţi odată anemic la naivul
victimă. Şi, care cândva purta flamura
dreptăţii
şi a puternicului bazon.
detest meschinul şi îl urăsc
pe cartofor.

(“ipocrizie”)

*****************************************************

Plimbă-ţi mâna iubito prin părul meu din aur
pe care zeii mi l-au aşezat sub palma ta
caldă mângăiere
Plimbă-ţi buzele tale pe gâtul meu
aşezat în calea sărutului tău
Plimbă-ţi trupul tău cu sânii tăi
pe trupul meu, care stă
tremurând sub greutatea
inimii tale

Nu ştiu dacă pot a te iubi aşa cum tu iubeşti
nu ştiu dacă prezentul e mai frumos
acum la întânirea noastră
promit că am să dau de-o parte
pulberea din timp, aluviunile
rămase de când râul deşertăciunii
a curs prin părul meu albit
pe jumătate
sunt un pic mutilat de tristeţea
din urmă şi neîncrezător
în al tău dar prea deschis.
sunt împuşcat în aripă
tot de oameni.

a curs sânge mult,
acum trebuie să-l pun la loc
a curs şi lacrimă pentru
mine, pentru tot, a curs cerneală
în loc de vers. Dar toate vor avea parcursul
lor spre pustiul din care au venit
încerc să-ţi spun timid
bine-ai venit, şi am să-ţi cer să
ai răbdare c-am să rămân
al tău, încet, trist la început
dar fericit atunci când rana din aripă
se va cicatriza.

nu mai cred în oameni care
au în mână flori iar în cealaltă arme
pe care ei le definesc icoane.

(“Terapie prin mine”)
*****************************************************
Dunărea e versul unei scări din rai,
coborâte de şareta primilor voievozi ai timpului sfânt
scara e strânsă, valuri nu sunt -
iubita priveşte spre eroticul
gând

Dunărea stă, azi nu mai curge, lângă pluta uscată
din vârf jumătate, iubita e albă, soarele nu-i
doar barca pluteşte, spre malul vecin
Dunărea-i gri.
iubita mă cere

Trei ape despart o singură Dunăre, din mal înspre mine
prima e apa care a adus sticla naufragiatului vecin
a doua poartă mesajul, a treia apă m-a adus pe mine
lângă tine. Iubita e goală
şi atât vreau să spun.

Stau privind spre tine, tăcută acolo, după
tristu-ţi destin, Nu pot să pun anii, să cer infintului timp
să fie doar azi, mai oprit decât ieri. Dunărea curge la tine acasă
iubita încolăcită pe trupul meu râde
iar eu de amor abia mai vin.

Dunărea e tristă, când plouă şi ceaţă se vrea
nu pot a emite dorinţe, în noapte gonind. Am mai văzut-o odată
mi-ajunge, destul e pentru anul cu dor de
Dunăre. Iubita doarme, amorul din ape,
eu în braţele ei stau.

(“Amor cu dor de Dunăre” – 8 nov)
*****************************************************
Iarna de noiembrie s-a retras, ai rămas doar tu
o arcă ce mă duce spre beţie
ai venit să mă duci în ţara în care vântul
zboară şi creează a nebuniei noastre
poezie.

Nu mai este iarnă, este toamna nostră
în actul doi. Un anotimp matur, un ram de tei
peste iubirea noastră terestră. Sânul gol
coapsele calde, atingere unei sfinte
femei

Ai condus corabia spre ambii poli deodată
pentru că eşti din nord, iar eu vin dinspre sud
privirea ta, mi-a înfipt în inimă săgeată
Şoaptele tale de amor de acolo din poemul lui Nichita
aici le aud.

Vocea ta, al tău păr de toamnă binecuvântat
chipul tău cu buze atinse de metafora sărutului dintâi
al nopţii dulce, al nostru păcat -
coapsele tale deschise, of, al tău mult prea dorit
evantai

Prima noapte, după prima dimineaţă de amor
a fost pădurea de argint, prin care romantic uitat de zeu
am păşit năuc de atâta tandreţe, trezit în zori
de el, al prea sublimului legământ
Dumnezeu

A doua noapte va fi pădure de aur, cu templu
primei împărătese, divină fiică a soarelui. Fără
tine, nu aş mai şti să umblu. Fără tine aş naviga
rătăcit, pierzându-mă sub cupola
borealului

Am ajuns amândoi, iubita mea din stele împreunate
la un loc, adusă mie în letca celor două comete
cea de început, şi cea care vine pe terminate
vestind a doua lume şi a doua viaţă
a mea şi a ta, iubire pe alte planete.

Cu tine zbor, timpul am a-l opri pentru ca noi
să fim trecători de seară, prin parcul în
toamnă din Univers
Ştii, m-am gândit egoist că doar pe-amândoi.
Ne-a lăsat Creatorul să ne iubim frumos
în acest vers.

(“Amândoi” – 6 nov)
*****************************************************
Nu poţi să nu iubeşti minunea cu frunze aduse în iarnă din toamnă
Nu poţi să nu respecţi pe cel care este mai sus
de om. Frumosul meu destin de peste mări
şi ţări. Înţelepciune şi chip
de Dumnezeu eşti!

Am crezut o clipă în tulburele
izvor ce curge cu deşertăciune
ignorând că tu, acolo, numai în braţele tale
oferi alint celui care crede
în numele iubirii
că eşti viu. Tu iubită din toamnă
spre iarnă cu pasul tău majestuos
călcând!
Te respect înainte de a iubi
te iubesc înainte de a trăi
Te trăiesc înainte de a muri -
de voi muri cu tine am să renasc din nou, cu
frunze întregi
într-o iarnă care ninge cu fulgi
de zahăr peste chipul nostru, de clipa ta
plin de frumos.
Te iubesc – icoană trasă pe sanie
de trei cai în zăpada care s-a aşezat doar la o palmă
deasupra de pământ. Sub ea, suntem noi, înveliţi
de albul curat al părului ceresc.
“se mai spune că zăpada înseamnă firele de păr albe pe care
i le mai scoatem noi, din când în când lui Dumnezeu

(“Înţelepciune” – 6 nov)

****************************************************
Iarna mai aproape de Râmnic -
doar eu, plimbându-mă anemic printre teii
cu frunze uitate pe câte un ciot.

Toamna se retrage din Râmnic, doar undeva
un acrobat al circului din zori
rămase singur fără trupă

Iarna cu frunze pe jos, cu zăpda în cer
cu sfinţi cuminţi
cu promisiuni incerte, cu teamă
de zid închis peste tot
cu uşile puse prea sus
şi cu ferestre puse
prea jos şi prea mici

Iarna. cu parcuri fară alei
cu pomi fără frunze
cu veveriţe hibernate
cu temeri, dar fără temei
cu renunţări la vise
cu acceptări de Sisif
că poate mai merge.

Iarna cu un an peste altul
pachet. Cu iz de-ncercări şi aşteptări
cu tristeţe pentru ea, şi cu nencredere
în aceeaşi eternă silabă
distinctă

Nu cred în ce spui -
şi nu cred în hazard
mă minţi frumos, de trezire
mă minţi cu frustrările tale
peste ale mele deşarte tăceri.

(Neîncredere – 5 nov)