A plecat într-o seară, târziu câtre nouă
a privit-o zâmbind, pornind prin zăpadă
spre vârful crescut departe în nori
a plecat, doar să vadă
apusul mai de-aproape
ningea peste umeri, ningea dinnspre
lacrimi, căzute -n stele albe spre vis.
ea rămâsese în pragul uşii, sărutu-i
cu sete oprindu-l în geam.
sperând să mai vină spre seara de mâine
nu ştia, că norma impusă e abis ce se cască
pe drumul spre apus.
mergea prin zăpadă, spre vârful din ceruri
lacrimile ningeau punţi de gheaţă-nainte
brazii îl ţineau pe direcţie
ştia, că în urmă-i e speranţă şi dor
dar multă amarnică luptă.
învinşi sunt cei care nu spun
“îmi e dor.”
departe e acum drumeţul plecat
alături sunt poveştile
iernii, o toamnă frumoasă
un anotimp care vine.
cine nu poate, nu are locul la masă
poate că nu-i cina pentru
oricine. Flămândul de iubire
primeşte ce-i drept.
prea aşteptatul de seară-
pierde, din punctul lui de vedere
corect.
lumina casei cu pragul celei
care spune pe zile alfabetul iubirii
se vede în urmă, departe în ceaţă
iubirea nu are minute precise.
ea este acum, nu vine în aceeaşi gară
mereu. mai sunt şi trenuri
ce pleacă în viaţă
de pierzi mai multe, e greu să mai urci.
şi atunci, abisul desparte linii ferate.
Azi, pe unii Dumnezeu îi împarte
în prea cucernici. Pe alţii
îi pune normei potrivnici.
Vârful e aproape, vârful din nori
dar,
casa-i departe.
(“drumul spre cer”)
*****************************************************
Eternul surâs al dimineţii din iarna
zăpeziilor roz din pădurea venusiană
l-am primit într-o seară.
când tu scriai scrisori pentru
diligenţe trimise către mine
eu înfruntam viscolul roz
din pădurea venusiană
Am recunoscut stilul sălbatic
de ardere în prea cuvios destin
te-am simţit aprigă în taina
de sub bluza cu fermoar
te-am atins în treacăt,
şi mâna s-a topit
de sufletu-ţi încins, inima-ţi
bătea explozie pregătea
în astă noapte
eu, vântul din iarna roz
am fugit în grabă. Prea târziu -
la gambă eram ars de viu, pe mână
aveam rană
pe stânga inimii
şi pe un ochi. Văpaia din trup
m-a atins cu tine.
Stau în pat bolnav
ceaiuri beau pe rând,
leacuri dau pe răni
dar în zadar se pare. Arsurile nu trec
ba mai mult devin
râni adânci pe corp, dar nu dor
se pare, doar irită somnul.
a trebuit să fiu vânt venusian
prin zăpada roz.
să te văd pe tine, cald dormind acolo.
flacără arzând.
(“spitalul de arşi” – 18 dec)
*****************************************************
Brazii au privit în astă seară
dorinţele nespuse ale tăcerii
celor doi.
Primul, un hoţ de cai, privitor
de dame pe sub geamuri de castel.
S-a născut într-o familie cu alţi zece
a învăţat să fure când alţii doar vorbeau
a învăţat dansul când alţii se ridicau în picioare.
Vinul l-a găsit când alte mame îşi înţarcau
plozii. Tutunul era vestit până spre şcoală,
profesorii l-au ţinut doar cât a dorit el
să vină. Amorul l-a descoperit
pe câmpul cu trifoi, cu o jupână -
măritată cu bărbat de stat,
o damă grasă dar şi cu des oftat
ea era culeasă din puf de păpădie
împodobită cu pian
şi carte.
desculţă, doar în somn
în rest cimze fine
părul împletit, dar sufletul
aprig sălbăticit
o noapte-ntreagă l-a chinuit
pe cel hoţ de cai, de i s-a
dus vestea mândrului golan,
că-n amor a întâlnit prăpădul
de noapte până-n zori
A slăbit nărodul într-un an, cât alţii
în ani o mie
apoi a dispărut pentru ani buni
fără ca cineva să ştie, de este mort
prin ape, sau îngropat sub frunze.
zece ani pe muchie.
apoi a apărut distins. La braţ ţinea
fata cu botine
era schimbat în bine.
Haine aurite, tutun de cel mai fin
creator de carte, dar
zilnic un pahar cu vin
vin de acela nobil
la biroul alb, ea cânta sonate
la pian. El scria sonete
bune de tipar.
dar acum pe noapte, el
era stăpânul, ea
spunea doar şoapte!
(“Rebel dar cu cauză” – 17 dec)
*****************************************************
Ninsorile de azi, le trimit în plic spre parcul
poetului de acolo.
al toamnei cu frunze-ntregi
descoperind iubirea filă cu filă
spre al tău zâmbet,
prieten drag, sensibil amor de dimineaţă
de zi cu toamnă
prin parcul sechestrat
de noi amândoi.
Zăpezile de aici au primit
un timbru poştal. cu suflet nobil să le
primeşti. tu, izgonită din poveşti
spre noapte cu mine
să mă pierzi
pe mal de fluviu-ntr-o
zi
te-am iubit petală cu petală.
zăpezile de aici, aş vrea să le
primeşti.
Am nins eu în oraşul poetului de toamnă
ca să fiu mai aproape cu sufletul
de a ta robă. Nu-i aşa că mi-ai atins
zăpada zilei şi nopţii ce trecu,
iubita mea din anotimpul vechi?
nu-i aşa că te-ai acoperit
cu fulgii de nea, din părul
meu spre al tău,
prinşi în coliere?
Zăpezile de aici le-am trimis la poşta veche
din oraşul meu s-ajungă spre al tău castel.
albul să-l păstrezi cu tine, măcar până la
primăvară în vis. iar cu mine, să mă cerţi
apoi să mă ierţi, să mă iubeşti
apoi să-mi spui vreo două
aşa ca de-nceput.
zăpezile de aici, au ajuns?
(“Expeditor” – 16 dec)
*****************************************************
În biserica albă logodna ar fi fost
un bal prin zăpada căzută
peste altarul unde ei ar fi fost
legaţi întru poezie
Logodna avea invitaţi îmăraţii
din poveşti, zânele cele bune,
muzicanţi aleşi, fulgi din fluturi
albi. prima zăpadă.
Preoţi din caleşti, nori cuminţi
adunaţi pentru cor
colinde din filme, prinţese
albe, munţi înţelepţi
frunze încălzite
de prima zăpadă
El sta singur, cu inelul în mână
uitându-se pe aleea din vis.
Ningea-n poveste
povestea însă nu este
colindul se-ncheie.
pierdută e
prima zăpadă.
biserica albă se-nchide
nunţaşii se-ntorc. zânele
plâng. pe aleea din vis,
acum plouă.
(“biserica albă” – 16 dec)
****************************************************
am terminat cerneala speranţei.
de mai bine. Condeiul s-a stricat.
clipele s-au scurs. aici
am ajuns. jăratec nu mai e.
cenuşa vieţii sub un pom
cu roade mici.
a plecat din gară ultimul vagon
(“clipă”)
*****************************************************
Contează când norii se adună să curgă ploaie peste anotimp?
Contează verdele din primăvară care alină
durerea ramurii din iarna dintre copacii singuri?
Contează drumul lacrimii din interior
până a ieşi afară, pe obraz.
Contează luna când se imparte în două jumătăţi:
una spre mine, şi una spre tine?
Contează marea care atinge ţărm cu ţărm?
te-ai întrebat vreodată
dacă valul din Egee, ajunge în milenii
s-atingă şi Capul Horn?
Eu am răspuns că da!
Contează că Dumnezeu mă mângăie pe creştet
când alţii spun că sunt proscris?
Contează aripile păsării colibri
care ating polenul?
Dând viaţă mai departe florilor de Amazon?
Contează că sunetul din versul pe care
ţi-l recit are un timbru cald spre inimi
de-nceput? Contează că din lumea asta
eu nu am mai plecat nicicând?
Contează
că dinspre vulcanul cu lavă
când toţi în panică se pierd,
eu înspre acolo mă îndrept?
contează că stelele se adună deasupra-ţi
frunţii într-un unic zmeu?
Contează meduzele din mare
care valsează pentru
tine din val în val?
Contează că nu am plecat mai mult de ore?
Contează că deşi cărări în viaţă
sunt cu mii, eu tot prin bolovâniş alerg?
contează că nici timpul nu se opreşte
pentru al meu simţ de-a fi cu tine?
Contează că deşi un rege m-a numit
lord de ţinuturi, eu, în lumea asta
cu bogăţii o mie, mi-ajunge să
dansez cu tine?
Contează că-n palate deşi umblu,
pe pietre marmurate eu păşesc,
tot iarba casei tale îmi încălzeşte talpa
şi tot la tine mă simt bine
şi dorm cu rostul vieţii
spre-nceput?
Nu am plecat nicicând spre maxime
de stele.
Nu m-au ars sorii din alte galaxii
nu am cules comete să le pun coroane
nu am prins rădăcini în alte lumi!
am alergat în susul râului, când cascade
mă împingeau la fund. Am înţeles că apa râului
mă îndeamnă izvorul să-l aleg
din cele o mie!
pentru că este singura apă
cu cristal sfinţit!
din care, poţi să cucereşti apoi nu
galaxii, ci infintul. Şi poţi conduce
nu regate
ci imperii
Contează faptul că am înţeles, rostul
de a căuta mereu sub frunza dinspe toamnă,
sub mugurul din primăvară
să dormi cu zăpada
şi să construieşti în vară castele?
Contează că versul are muzica
doar pentru amândoi?
Nu, nu am plecat mai mult de ore
nu am fost domn nici pentru o zi
fără a avea sceptrul în mână dreptă
tu nu eşti doar jilţ
eşti şi coroana.
Şi nimenea ca tine nu-i!
Am fost să fiu acolo
în prima mare, când a contat că tu eşti
primul “viu”!
Pe frumte părul meu nu stă deloc prea bine
dacă mana ta nu-i.
Contează că licărul retinei
nu are sclipire fără focul tău?
contează că atingerea cu tine
este arderea dintre mit
şi un semizeu?
Contează că Olimpul nu are-nălţime
dacă
din ceruri nu ai fi fost tu în locul Geei
nu ar fi fost pe cer nici aurora boreală
dacă din spatele lunii, nu ai fi mers
pe căi de lapte spre răsărit cu mine?
Te-ntrebi ce mai contează, când noi am
scris biblii?
Te-ntrebi ce rost are finalul omenirii
când noi îl scriem în tandem
te-ntrebi cine a pus secunda la orologiul vremii
când minutarul sunt
iar secundarul tu?
Contează la timonă eroul
când busola lui nu ar fi?
contează că nu ar fi poiană
dacă florile nu le-ai planta
doar tu?
Ce ar fi povestea făr-o Cosânzeană?
ar fi o epistolă cu stihuri reci!
Ce ar fi tangoul dacă nu ai fi femeia
cu senzualul de-nceput şi de final
Mă-ntrebi apoi ce contează
când ziua sunt şi noaptea tu?
Poate vei şti răspunsul
pe care numai prin atriul tău
să-l cauţi. De nu va fi să fie
atunci deşertul n-o să ştie
ploaie. Şi eşti de vină,
pentru fluturii ce vor să zboare
pentru pădurea de meri ce ar vrea să
nască
dintre nispuri fără viu defel!
(“Alfa şi Omega”)
*****************************************************
Ninge pe lut, ninge cu fluturi ucişi dinspre
rai căzând în fulgi de nea. Fluturii
renasc spre primăvară.
Pe ei Doamne Doamne, îi mai
trimite odată spre noi. Să încerce
cu aripile lor să ofere zâmbete
oamenilor de pe lut
Azi au căzut câţiva fluturi, prin bălţi
unii, alţii pe frunze rămase rănite
de amor, dinspre toamnă.
unii s-au aşezat pe bănci
alţii prin parcuri. S-au ascuns
sub pământ aşteptând o unică
şoaptă de amor, aripile
să le reînvie.
Doi fluturi mi s-au topit în palmă
eru trişti deja când au ajuns aici
la noi. M-au nimerit pe mine
să-mi mângăie tristeţea.
S-au topit prea repede
n-am reuşit să le spun
bine aţi venit.
Doamne Doamne ne oferă fluturi
pe care îi ucidem cu nepăsare
le frângem aripile, culorile,
elitrele-
ei vin acum în fulgi de nea
să ne mângîie tâmplele
ei vin spre noi, vin doar cu visul
de a zbura spre ceruri
cu şoapte de amor.
E cald aici la mine, e cald sub arţarii
din vreme. Doar un prieten
cuminte, în visul meu se suie
cu somnul meu albastru, şi
“negrul de coşar”, împart această noapte
când fluturii din nea, pe băncile
din parcuri, amorezaţi aşteaptă.
ce cald este la mine.
doi fluturi am în palmă.
unul doarme trist, iar altul
nu-nţelege.
(“Ninge” – 12 dec)
*****************************************************
Ore de seară în cafeneaua unde actorii
degustă un vin. Cântă un radio
vechi. Un tânar vorbeşte singur
despre al său destin.
Bolnav este de psihic rănit. Ţigara
neaprinsă, fumează încet. Ora de seară
el către Mimi, târfa de noapte
din toaleta de amor, se uită cum geme
la final de “sezon”.
Mimi se-mbracă, altul se poate
să aibă un loc. Tânărul lasă
capul pe masă, nu vrea să mai plece
spre casa-i din strada pustie
unde, se termină
sub arţarii bătrâni
Barmanul spală vase murdare
nimeni nu spune versuri din cap.
poezia stă bine, ancorată
de genunchiul lui Mimi.
poezia e despre
fata din povestea de amor
refuzat.
Mimi fumează, se gândeşte
şi ea, la prima iubire, de dincolo
de lume, la valsul iubirii
poate c-a fost. Tânărul plânge
tristeţea din viaţă
ridică iar ochii spre radioul cel vechi
e ceasul spre 12. E ora când nimeni
nu doarme, doar morţii la ei pe sub cruci,
restul veghează sub pleoape închise
la vise prea reci.
Tânărul bea apă din cană
Mimi pleacă cu altul în spate.
trece pe lângă masa lui
şi miroase, a sudoare de lume
cu multe regrete.
Dimineaţă răcoare
pe strada pustie. Somnul din viaţă
nu are loc pentru el
scrie poemul cu mână uscată
ochii nu văd spre afară de loc
o lume dinăuntru iese pe strofă
castele arse şi pomi înfloriţi
departe în blocul cu geamuri prea sparte
Mimi se spală şi apoi adoarme
Poetul mai scrie final de zi
cu antetul de mâine.
(“Ziua nopţii” – 11 dec)
*****************************************************
Sunt cel mai frumos tânăr, sunt
născut în aceeaşi zi cu Adonis
crescut de Narcis, şi hrănit de cer
sunt singurul generaţiei mele
sunt unic între oamenii nomazi
sunt singurul frumos
printre bărbaţii vremii
sunt adorabil, iubit
flatat. sunt distinsul cafenelei de seară
sunt arogantul de dormitor
sunt singurul prinţ ecvestru
sunt zefirul de noapte
sunt iubitul de ore
sunt eternul amorezat
sunt pictorul de nuduri
sunt eu.
M-am născut într-o zi
când zodiacul alegea frumosul
când peste tot curgea nectar
când mătcile creşteau cu miere
regii.
Când urâţenia era închisă
în vestiar.
sunt prea frumos pentru
acest oraş şi prea mândru pentru
a privi comete
sunt maximum din soare
zămislit
încep şi termin versul
tot cu mine.
Iubesc acum, şi nu mi-e teamă
de nici un final.
sunt singurul bărbat.
(“singurul”)
*****************************************************
Paşii mei prin parcul singuratic mă-ndreaptă
spre margini de tăceri. Îmi place când plouă
prin spaţiul invizibil al nopţii.
Îmi place când e rece.
sunt doar cu tine, păstrată
din două jumătaţi
de lună. Una pentru acum,
şi una pentru mai încolo
Paşii mei calcă aleile, şi-mi place să mă joc
cu umbra ta. Eşti femeia cu noroi pe tălpi
femeia cu mâinile murdare de frunze
de nuc.
Paşii mei calcă o axă imaginară.
ştii, te-am iubit întâia oară
acolo, sub umbra acelui copac
din povestea de-nceput, în emoţia
nopţii, când m-ai siluit cu inima.
apoi mi-ai conturat visul cu dragostea ta
şi paşii mei
pe aleile parcului
se strecooară
furiş, pe sub arcadele buzelor tale
simţite cald pe fruntea mea.
am ajuns, în faţa casei tale.
poarta e deschisă. Tu la masă
m-aştepţi
radioul vechi, cămaşa ta cu guler-
sfeşnice pe masă
vinul alb
valsul nostru.
părul prins. iubirea dinspre noapte
dimineaţa cu tine
paşii mei pleacă spre parcul cu alei
singuratice.
(“momentul din zori” – 9 dec)
***************************************************8
azi am desenat noaptea, cu cretă
pe caldarâm, şi m-am acoperit cu ea
am aprins stele ca să îmi fie lampă
deasupra somnului meu.
apoi am desenat iarba contur al trupului
pe lângă mâini, glezne şi frunte.
apoi am pus un tei pe margine, să facă umbră
singurătăţii mele
azi am vrut să aduc marea deasupra şi cerul
mai jos. azi am vrut să fiu castel de nispip
pe care vântul să îl ia fir cu fir să-l ducă
în toate direcţiile.
castel de nisip pe malul mării acolo
unde e regatul meu.
acolo vreau să plâng, să râd.
să mă joc cu meduzele cu aripi.
nu-i nimeni care să înţeleagă
desenul meu cu cretă pe noaptea cerului
nu-i nimeni care înţelege fiecare curcubeu
într-un vers.
m-am resemnat.
azi am desenat un cuplu, un el şi o ea
el era culcat în iarbă. Ea era din cretă
creionată.
el punea soarele pe noaptea cerului
ea rupea razele.
azi am fost cu timpul iernii
cea de pe urmă.
azi am desenat cu cretă primăvara
oare se şterge până la Crăciun…
(“desenator” -8 dec)
*****************************************************
cum simt că licărul din vis se duce.
poate că viaţa e dat prea lungă.
secundele încep să fie
nisip într-o clepsidră.
să fac o vizită dincolo de cer?
pentru cine…
seara am început să am discuţii,
lungi cu mine. Să mai stau o vreme
pentru oameni, pentru frunze
pentru o iarnă şi
o toamnă?
nu mai e ca altă dată
deşi sufletu-i tânăr.
dar minutele au devenit secunde
iar ceasurile sunt cu atât
mai sfinte
când se termină o vizită aici.
azi nu-i bine. E începutul
dinspre capăt.
corabia destinului ia apă.
(“minute în clepsidră)
*****************************************************
Ceasul din perete, umbra de la foc, privirea ei caldă
miroase a iarnă, cu feţi frumoşi şi împărărtese
zăpada stă pe garduri.
pe jos, potecile visării
pe sus, sunt amintirile cu sănii
trase de oameni
câteodată.
E cald aici la mine. singur fără tine
pisica mea se-ntinde, ţigara
stă să cadă. Crăciunul este bine
dar zilele sunt goale. Globuri
nu am în brad. Nici bradul nu
e-n casă. Lumină am în suflet
speranţă se mai ţine
că în veacul care vine, un el şi o ea
vor adormi cu noaptea
arcaşul rău al zilei,
lăsând către seară, pe sfânt arcaş
de cină, să aprindă sfeşnicul pe masă
umbra de foc să-nvie.
zăpada de pe garduri să mângăie iar talpa.
şi oamenii cu sănii, să vină
iar acasă. Copii îi aşteaptă
din nou în iarna asta.
Crăciunul este bine. globurile
sparte se adună dinspre cioburi.
ceasul bate a iubire, în pulsuri
de simţire
umilă a mea poartă.
te aduce către vis.
cu feţi frumoşi, şi cai înaripaţi
cu pruncul din ieslea din poveste, şi
stele-mpărătese.
(“Crăciunul este bine” – 5 dec)
*****************************************************
E bine când te recuperezi după o agonie lungă.
am să cred de azi înainte că există moarte clinică
uneori prea lungă, şi unde viaţa
se joacă la o loterie.
e bine când scoţi aparatele şi reîncepi să mergi
Am văzut pentru prima dată un om ieşit din
moarte. După ce s-a chinuit cu demoni
ai umilinţei, dintre cei vi.
S-a întâmplat, să se ridice
când toţi credeau că-i dus spre
al morţii pustiu.
Moartea însă din fericire i-a pus condiţii
Viaţa l-a cerut înapoi doar pe el
dilema a fost învinsă
crima nu s-a mai săvârşit.
Am crezut astăzi că în moarte clinică
intră doar accidentaţii de viaţă
nu, intră naivii, care calcă privind numai spre cer
se zbat în agonie, pulsul scade, creşte, spasmele
înving. Ochii se închid, viaţa bântuie aiurea
prin trupul golit de tremurul dintâi
moartea stă la pândă
acum e rândul meu, îşi spune ea
Sub mantia zeiţei
stă cu colţii hâd. Acum să îl răpească
să-l ducă spre pieire!
Dumnezeu tace mult timp în sinea lui
şi abia când, duelul pare a da pumnal fatal
vine, şi curăţă rana, ridică
pe naiv şi-l duce iarăşi cu ochii
către cer.
Să calci din nou mai cu atenţie
astăzi, viaţa-i mai curată
decât în alt anotimp. Nu te lăsa păcalit de
snoave. nebunii de ocazie, sunt peste
tot. Demnitatea însă e numai una
cea care-ţi oferă necondiţionat trăirea!
Moartea pune condiţii. de aceea, cei care
înving, sunt cavalerii veacului etern.
(“secunda dimineţii de viaţă” – 4 dec)
*****************************************************
Seara de cafea, ora caldă
în care visele se petrec
spre nimic. Viaţa îşi urmează
cursul spre boală,
spre cer, spre deşartă
impresie.
Nu sper, nu voi a spune multe
e greu să ţii în tine clipa
apoi să faci din “nu”
un “da”, de ocazie.
în căutare de îngeri
să pleci apoi spre zona cu
iluzii. Sunt bine, îmi repet,
şi viaţa e-nainte dar cu ce sincope
şi cu ce temeri. Secunda trece.
O învingi pe prima
dar următoarea vine cu aliaţi
te lupţi mai dur cu tine
şi pierzi, câştigi
un echilibru care tace
un echilibru al tău.
e prea frumos, cu tine să alerg
dar eu sunt prizonier într-un vals
uitat. E prea frumos cu tine să dansez
dar eu sunt prins
într -alt tango
e prea frumos, să vezi şi cerul dar eu sunt
cerul meu.
am stat la o cafea,în ore, pe zile
câteodată
şi mi-a plăcut alintul tău.
e cald, e bine atunci în clipa de amor
dar sunt prea bătrân
pentru a fi mereu prea tânăr.
cel mai frumos, din oraşul acesta
o părerea pentru un oarecare,
spusă pe seară de oftat.
sunt doar un cavaler de secol
care e pedepsit că în stângăcie
a greşit. Aşa a fost să fie. Dar
pentru clipa de pedeapsă
e pea mult să strici frumosul
pentru că nu se vrea un timp
pentru amândoi.
eu nu pot fi mai trist, decât
în ore alese. Minutele
sunt mult prea sfinte
pe timp de viaţă.
pentru că-mi place să
mă simt iubit. Deşi nu spun,
eu zic, cred şi rezist.
Îngeri îi caut spre al meu alint
şi poate unul simte acel
afectiv cânt. Să vină-n viaţă
îl poftesc. La masă lângă mine
şi un poem ceresc.
(“Căutare” – 3 dec)
*****************************************************
Iarnă, aici, acolo, prin globurile lumii
venite azi să-mi fie scena vieţii. Nu sper minuni
minunea se creaază. Nu sper cântări
odele au ale lor catrene
urmate zi de zi, prin rezistenţă mută
e iarnă, azi o primă secvenţă de-nceput
de stil. Eu nu ucid nici vise, nu calc zăpada
proaspăt aşezată. Eu doar trăiesc, cu mine
azi pe zi, cu tine mâine-n noapte
nu am face promisiuni. Am timpul care curge
secundele lui scriu un vers, o inimă, un gând
de noapte bună. Nu am a spune vino. Tu vei veni
de vrei în astă viaţă. Nu am spune pleacă.
eşti liberă să ceri. Nu am a cere munţilor să fie mai aproape,
vârfurile lor albe, le port cu mine-n timp.
Eu sunt sus acolo. Pe vârful alb de nea
stau în picioare, fruntea mi-e lângă Dumnezeu
picioarele pe stâncă, iar mâinile deschise.
aici sunt. Şi mă bucur că mai sunt
în astă primă zi a iernii mele
nu-s trist, nici vesel, sunt un chip
normal. Tăcut mai mult decât oricând
în liniţte aştept să curgă
nisipul de clepsidră. Nu intervin
pentru a strica rostul.
Sunt sus pe vârf, fruntea mea se sprijină
acolo unde norii au început să ningă
pe zi şi noapte
pe amândoi.
(“piscuri albe” – 1 dec)
*****************************************************
În seara asta iubita mea ne-am jucat de-a stelele
şi cerul
pictate în acurelă în miez de zi
tu mi-ai spus că eu sunt bolta,
eu ţi-am spus că tu creezi luna
Eu am venit cu albstrul, tu ai pus
curcubee. Apoi ne-am iubit
tu pe zi. Iar eu pe noapte
În seara asta ne-am jucat de-a stelele
şi steaua polară!
tu m-ai mângăiat prin păr
şi mi-ai spus, că eşti cu mine
până-n zori
doar, că trebuie să colorez în violet cerul.
M-ai iubit azi, puţin, mai târziu de tot
apoi ai făcut anatomia unui sărut
început din amurg şi terminat pe soare.
azi ne-am jucat cu meteoriţi, cu comete
cu tine în alai de auroră boreală
Ştiu, m-ai fi iubit şi în noaptea polară!
tu, soare. Eu o planetă care valsa în jurul tău.
Azi ne-am distrat făcând un alt cer.
al meu la-nceput, apoi prin amor
al lor. Al celor care nu spun, ci doar simt
azi mi-ai mângâiat părul
pe zi mai puţin, pe seară mai mult
pe pământ şi apoi pe cer!
azi ne-am plimbat cu – o stea printre sori
ne-am iubit. Şi îmi spuneai de atâtea ori
că eu sunt soare. Tu eşti marea topită
sub razele mele
între tine şi mine.un deşert
o lacrimă, o eşarfă
o divină creaţie
ne-am iubit pe furiş
când alţii luau prânzul celest
tu mai puţin. Eu mai de tot.
Azi am pus stele pe cer în miez de zi
tu ai pus soare pe noapte.
ale tale scântei, în amor şoapte
îmi place când râzi, nebuni de amor
îmi place când strigi.
azi am pictat cu tine o scară
spre soare. Tu venită din noaptea polară
din cer şi pe mare, valsând al meu simţ
de poet de secol trecut.
(“cerul nostru” – 30 nov)
*****************************************************
Popasul drumţeului, ars de dogoare din drum
la umbra unui nuc. Acolo-i un bătrân ce priveşte o carte
un tânăr soseşte, obosit dinspre praf
Bătrânul nu vede, dar cartea o simte
tânărul vede, dar carte n-o simte.
Se aşează pe bancă şi sparge o nucă
seminţe găseşte acolo legate
sunt cinci prinse de coajă. Se miră
şi tace. Bătrânul nu spune
nimic către el
dă pagină cu pagină.
ochii lui albi, plâng către tine
tinere care mesteci seminţe de nucă!
Tânărul se întinde comod pe bancă.
se uită în sus la frunza de nuc. Îi place mirosul
Bătrânul citeşte, la mijloc de carte, îndoaie o foaie
şi închide coperta.
are riduri în ochii albiţi de tăcere.
părul în plete, albit de pustiu.
nu spune nimic, doar anemic respiră
Tânărul cere viaţă caldă sub nuc, şi polen
dinspre vară. Pune mâna sub cap şi primeşte
linişte mată. Bătrânul mângâie bastonul de nuc
ştie că este momentul să pună deoparte, cartea cea veche,
pagina nouă. La tânăr se uită prin ochii albi
de tristeţe.
Tânărul vede, privirea pustie. apoi se uită spre verdele
pom. Nu ştie că totul aici se termină. Primind doar raze, prin
ramuri prea dese. Soare, însă, bătrânul primeşte. Nu trebuie
să vadă rosturi prin frunze. El simte că arde dogoarea din drum
tânărul cere umbră de amiază. Bătrânul are senin de răcoare
ridică bastonul şi pleacă înapoi. Tânărul se miră, căci drumu-i-nainte
râde în sine, de rătăcirea senilă.
pleacă spre viaţă cu dreptul în faţă
Bătrânul în urmă, încet se mai vede.
Tânărul merge, bătrânul se opreşte.
se-ntoarce spre bancă, ridică volumul
vechi despre viaţă.
o pagină-i albă, finalul nu este.
Tânărul aşteptă sosirea din faţă.
Nu ştie că-n viaţă, oricând este punct.
Umbra de nuc, în liniştea serii aduce cu noaptea
povestea din cer. Acolo, sub pomul tăcerii
e bine. Bătrânul e omul ce oferă pe sine
tânărul plânge undeva spre departe.
nu ştie să scrie, nimic pentru sine
vrea totul, şi dă timpul prea mult
timpul e în noi. Cartea se încheie.
pentru unii oricând.
pentru alţii nicicând.
(“Popas” – 29 nov)
*****************************************************
Plouă cu flori de măr puse într -un ierbar
al copilăriei mute, ale unui chip trist.
o primă carte. Un zâmbet am cerut
dar n-a fost decât un pas în gol,
o imitaţie. speranţe uitate
din abecedar.
am învăţat să scriu
mai întâi cu inimă, apoi cu degetul şi,
mult mai târziu cu mâna.
Am descoperit stelele, înainte
de a înţelege cerul
am vorbit cu Dumnezeu, înaintea
sfinţilor. Şi poate că am plâns
înainte de a râde. sub povara copilăriei
vieţii, am cerşit tot timpul de la ei
un semn. O părere că
ochii mei nu – s verzi în zadar -
că văzul meu, prin ale atrii strâmbe
e versul ce mă leagă de altar
am fost atunci învins, pe un peron
eu aşteptam un tren, pe linia vieţii.
dar trenul meu era garat pe linia trei
şi impegatul de mişcare dormea în post.
În gara din pustiu, a fost s-aleg mereu să plec
şi mereu să vin. Visând la trenul care duce
acolo, unde ar fi al unora destin.
trenurile toate cu pasagerii lor cu tot
nu au înscrisuri. au doar geamuri lipsă
iar în cuşete nu stă nimeni, bagaje au cu toţii
dar nu coboară, e teama de pustiu
M-am trezit pe un peron, pierdut de oameni
mari, să caut linia unde este trenul meu. am dat mâncare
la vrăbii. am mângâiat un câine vagabond
un cerşetor de clipe am salutat
un oarecare călător
s-a îmbătat.
Gara mea, era departe, în mijoc de câmpie
nici un copac nu se vedea -nverzind
doar teii de lângă clădire
şi ploaia mai dădeau un pic de
vis, morţii concrete.
Trenuri am greşit destule, dar m-am întors
mereu pe acest peron. O garnitură
să vină dinspre sud spre nord
să fie trenul meu.
Dintr-un copil, ajunse călătorul, un tânar
ce hrăneşte vrăbii, lângă chioşcul de ziare
şi tutun. Nimic nu este mai departe. decât o ploaie
rece, pe cel curbat drum
Plouă, aici în gara din câmpie.
copilul a trimis spre stele prima poezie
aşteptând răspunsul, să învie.
spectacolul din atriul stâng.
Copilul din poveste, hrăneşte vrăbii
cu suflet de bătrân.
(“Gară pentru unul” – 27 nov)
*****************************************************
Forţa unei rebeliuni convinsă de victoria
împotriva tuturor ediţiilor de seară.
să calci apăsat peste cerşetoriile din viaţă
să întorci capul când vezi desculţi umili
Te ţii de nas când vezi patetice oftaturi
te speli de ale lumii lacrimi idioate
Tu stai jos, când restul stă-n picioare
tu râzi cand pe unii îi apucă bocetele
Tu fă amor, atunci când altora le pare interzis
Tu stinge ţigară, când alţii şi-o aprind
Tu pleci când restul a sosit
Tu cântă când unii au tăcut
Tu mori când alţii vor să nască.
eşti viu când alţi sunt morţi
plimbători
Tu mângăie, atunci când ei înjură
sărută, când alţii doar lovesc
fii înger când ei se vor Iad.
Fii Dumnezeu, când ei se cred biserici
Fii om, când ei doar se tem.
Să mergi fără reţineri, e importantă sosirea
nu cavalcade de traseu amorfe
rebel, cu simţ al dezgustului pentru făţarnici
să oferi respect acolo unde ţi se dă
nu are sens să îmbrăţişezi aiurea
mulţimi râncede de oameni.
Nu are moment util să dormi
pe secunde false
Rebeliunea ta, împotriva teatrului
din poză.
iubeşti atunci când vrei
crezi atunci când ai, mori
numai atunci când îţi alegi.
şi mai dă şi câte-o palmă peste
mirosuri de canal uman.
merită efortul bugetar!
(“de-a-ndoaselea e mai curat” – 28 nov)
*****************************************************
Îmi cânţi la pian iubito, pianul
alb din visul meu cu tine. Îmi atingi cu degetele
tale firavele clape ale inimii
Tu, îmi cânţi sonate iubito
iar eu mă aştern cu tine
pe solfegii
tu eşti o notă
de sus
eu baritonul de jos
Îmi cânţi la pian iubito,
şi nu aş vrea să se mai termine
seara cu sonatele noastre.
Tu, simfonie, eu dirijor
tu pian. eu clapele tale.
Îmi cânţi la pian iubito, iar eu te privesc
cum stai desfăşurându-ţi chipul
de vers cântat prin poeme
te iubesc. Prin zgomot de vise
te-ai ascuns, în mii de castele
pe care să-l caut, când să te aflu
cum să te găsesc?
Te aştept în sala de lângă pian
să-mi cânţi atunci când o să vii
sonata finală, ultima compusă
de Haydn.
Iar eu îţi voi da un sonet.
(“îmi cânţi la pian, iubito” -27 nov)
*****************************************************
Şi îngerii plâng, deşi pe ei Doamne Doamne
îi trimite pentru fiecare om să le arate
drumul.
Şi îngerii crezuţi fiind
nemuritori, pot muri striviţi
de agresivitate.
Şi îngerii pot muri atunci când
le este smulsă inimă şi ruptă
în mii de franjuri colorate
roşu – carmin
Îngerii sunt copii naivi, cu stări de spirit
calde, cu acceptare infinită
dar au şi ei răni, au şi ei
privire.
au ochi care plâng. Au lacrimi
ce se usucă de atâta durere mută.
şi îngerii sunt fiinţe
ale destinului de pământ
legate.
Azi, în lumea asta ştirbă
cu atâte norme şi principii
mate, un înger a murit.
a făcut un salt mortal.
a căzut de la înălţimea unei firave
sârme care mai lega sufletul de trup.
atât i-a fost. Un pas în faţă
un ceai de mere. Cu cianuri amestecate
un zâmbet de final.
şi rigor mortis.
Să vină cineva să îl adune!
Un medic de la ambulanţă?
Nu are rost. Un dumnezeu să îl
învie? Aripile se mai zbat, sângele
din răni se scurge, pe caldarâmul umezit
de toamnă.
Un înger ce venise, pe scări, acum
o viaţă, şi văzuse omul
ce i-l hărăzise Doamne Doamne pentru
a-i crea un stil, o artă, un poem
un înger ce venise să joace rolul său de
fiinţă supusă de destin
un înger mai nebun, el câteodată,
azi a făcut un pas în gol, vai ce fatal,
s-a prăbuşit de la o-nălţime ameţitoare
credea că are aripi să-l ajute iarăşi
dar cianurile din ceaiul serii, i-au frânt
zborul. Aripile amorţite
l-au trădat.
S-a prăbuşit pe caldarâm
o dată, pentru totdeauna
Iar omul a plecat în grabă.
a fugit în destinul
pe care o dată un înger trimis
de Doamne Doamne i-l colorase
în curcubeu.
Şi îngerii pot muri striviţi de atâta
amar, de dureri înfricoşătoare
şi lacrimile lor sunt reale,
au răni pe piept
pe faţă, pe aripi
pe destin.
Azi l-am văzut, când cei de la pompe funebre
l-au luat pe targă. Au tras fermoarul
l-au dus, acolo în duba neagră
să-i facă autopsie. Caz de senzaţie
un înger nemuritor
a încremenit a lumii moarte concretă.
peste trei zile, va fi condus pe drumul fără
întors.
pe drumul fără rost. Vor veni alţi îngeri trişti
să-l vadă
iar Doamne Doamne va şti să mai încerce
să dea chip uman unor rebeli copii?
un înger strivit va fi îngropat
sub cei doi metri de pâmânt
uscat
din noiembrie.
Va fi uitat.
liliacul pus acolo pe mormânt va înflori la anul
de primăvară. Iertând şi viaţa asta
şi duritatea ei
a murit un înger. Cu aripile aduse spre piept
în semn de închinăciune.
Păcat.
(“Îngeri striviţi pe caldarâm” – 26 nov)
*****************************************************
De azi înainte am să tac, am să fac o linişte
în văzduhul gol de speranţe, în deşertul fără
oază. Am să mă mut la colţul meu
şi am să privesc spre lumea
asta întortocheată
anormal ce sunt,
într-o lume normală
am să tac prin poezia mea, prin iarna ce pierd
prin toamna cu frunzele ei întregi
prin visul trezit spre normă
am să tac, încet la început,
de tot mai târziu. Clipa de linişte. Clipă
ucigaşă, un labirint cu rost, de ţine totul
pe loc. într-un singur sens.
al timpului ce curge. Pleci dintr-un punct şi nimeni nu te ajută.
ai ştiut tot timpul
că într-o luptă
cu viaţa, deşi pleci cu mai mulţi
la un moment dat rămâi singur
Da, azi sunt singurul singurătăţii
mele
singurul ceasornicar din oraşul acesta
care îşi potriveşte secundele.
Mai ştiu să repar ceasuri. Dar se împuţinează
orele.
Sunt singurul ceasornicar, într-o linişte
pierdută. Timpul stă la pândă,
flămând după vârste.
timpul nu iartă
clipa vine după clipă
eternul este un adjectiv desuet. Numai ceasornicarii
mai ştiu să dea limbile înapoi, sau să le ţină pe loc
în secunda de frumos.
Sunt ultimul ceasornicar din oraşul acesta
vreau linişte, vreau timpul meu tăcut
în ghereta mea, fără timp, fără loc
doar cu anotimp
(“Ceasornicar “- 25 nov)
*****************************************************
Luna, în seara de noiemebrie, un semizeu
care a privit spre mine, apoi spre tine
sub seninul nocturn. am rămas
doar noi. eu îngerul
tu iubita răstignită
în patul tău, sub patimă
învinsă
Lumea s-a închis dincolo de obloane
pe deasupra oraşului se plimba o arcă
tu şi eu.
Luna -semizeu
ne-am urcat şi am plimbat o rotaţie de noapte
în jurul pământului. Tu vorbind
despre Paris
eu de New York-ul
meu
tu despre mine
eu despre tine
o noapte cu luna pe jumătate
tăiată
partea mea ţi-am dat-o ţie
partea mea ai făcut-o
pandantiv
Luna ne-a iubit,
tu ai zâmbit.
cafeneaua a oftat după zâmbetul tău
după ce ai plecat.
Am venit o dată în acest univers
acum mii de ani. MI-a plăcut rostul
şi am mai rămas o zi. O zi,
cu tine, pe lună în noapte
plimbând visul iubirii
atungerea mâinii tale
ale amorului şoapte.
Luna, un semizeu.
Din noi doi, jumatate tu
restul sunt eu.
un gondolier ce se plimbă cu arca
deasupra oraşului
în a noastră noapte
lumea fiind ascunsă în spatele oblonului.
după amorul cu îngeri.
(“Semiluna” – 24 nov)
****************************************************
Prima zi, aşteptând acel miracol lin
calmul ce se lasă, spre seara binecuvântată
de noi doi. De mine cu tine
de vis şi de omăt
de soare , de noapte
de iubirea ta, de ale amorului
şoapte
Prima zi, cu tine, a fost un vis de iarnă
de zi, cu soare bun cu chip.
cu lună spre pământ
cu noi doi înspre cer
cu îngeri şi luceferi, cu miros de iarbă
cu fân cosit
cu anotimpuri la un loc
spre tine, şi spre mine
calmul aşteptă
să fie rege, noi să fim
o zi. iubirea să fie mai mult decât
o viaţă
Te aştept să îmi ţii mâna cu tine,
prin noapte să navigăm spre cei doi poli
apoi cu dimineaţă să ancorăm
doar pe insula noastră
o noapte cu tine, este echinox
o seară cu tine e solstiţiu
o viaţa cu tine
este ADN-eul iubirii,
cernute de îngeri din cer pe luna
ce doarme cuminte
pe pământ.
Logodna soarelui cu luna
logodna deşertului cu ploaia
logodna marii cu ţărmul
logodna pământului cu cerul
logodna femeii iubite
cu bărbatul ei.
(“Preludiu pentru o nimfă mică” – 23 nov)
*****************************************************
Privesc spre chipul tău, un chip naiv ce mă
respiră, în fiecare zi, cu fiecare seară
privesc spre părul tău, ce noaptea
mi-l deşiră
zâmbetul tău de acolo
din cer înalt
Iarna se vrea caldă, pe cer cu stele
am desenat numele tău
când ne jucam acum de “Crai Nou”
şi îţi spuneam poveşti cu primii
şi ultimii pătrari
să-ţi dăruiesc un semicerc de lună -
e al tău.
Eu voi păstra restul. Când ne vom iubi
le punem împreună
O inimă sau un inel de foc!
aşa cum tu iubeşti
mai mult decât m-au iubit
vreodată
sfinţii.
Luna asta egoistă, s-a arătat pe sfert
tu, însă, mi te-ai dat toată, cu visul să te ţin
cu mâna să te-ating
cu dinţii să te sfarm. sărutul să îl iau
trupul să-l răpesc.
Noaptea cu tine s-o
desfac, într-o zi polară
cu tine la început, cu mine la ultimul pătrar
Stele adunate,
prin pletele lunii aşezate
M-ai mângâiat pe păr, şi te-am iubit
o dată, tu m-ai iubit mai mult
iar luna s-a simţit. A plecat sfioasă
să atingă la un boreal asfinţit
un soare necăjit
Ai fost din nou sălbatică, aşa cum
te-au botezat iscoadele lunare -
să fi noaptea femeie desfrânată
iar dimineaţa, stil de pension.
eu, noaptea demon,
iar ziua
pentru tine, jobin
şi papion
Numai luna ne ştie secretul
arderii de cer. Soarele ne dă bineţe
respectând un tăinuit amor.
al nopţii de noiembrie
prea venetic mister.
(“Iubita Lunii” – 21 nov)
*****************************************************
Ne-am plimbat iubito, pe calea laptelui
şi acolo, te-am luat din nou în braţe
simţind că tu eşti acest uriaş cer
acoperământ de stele, peste fruntea mea
plecată, sub a ta şoaptă de amor
Nu, nu am fost iubit de zei, cum m-ai pictat
tu, în doar ore! Nu am fost iubit de muritori
cum m-ai oferit tu dragostei nebună!
nu am fost respectat de sfinţi
cum am fost supus, normei
tale regină!
M-am plimabt printre comete
şi am urcat pe coada uneia, am ocolit
infinitul în ore sublime de noapte.
mergeam pe gheaţă
şi patinam cu graţie
tu, o damă bine
eu, al tău, dansator cerut de la Zeu.
şi am făcut amor apoi,
pe coama cometei
trecând din galaxie în galaxie
La început, te râvneau toţi
dar au înţeles că
eu sunt începutul acestui basm -
eu am regia, clipa şi poezia!
iar tu ai stele, noapte, mările
şi iarna.
M-am plimabat făcând amor cu tine
în fiecare clipă a spaţiului dintre stele,
planete şi meteori. Îmi spuneai că mă iubeşti
pe Lună, pe Soare, pe Steaua Polară
şi în marea lactee. de atâtea ori…
M-ai iubit printre constelaţii
M-ai dorit pe o planetă ciudată
unde unii făceau incantaţii
m-ai avut la capătul cerului.
şi de acolo ne-am întors spre pământ
eu doar al tău. Tu, poezia mea de seară
după o plimbare, pe steaua polară
(“Printre stele”)
*****************************************************
M-am ridicat de acolo, din colb şi am privit
spre tine. Eşti prea frumoasă
ochii mei-s orbiţi
de al tău sublim surâs.
M-ai cucerit cu pasul tău
Erai aşa cum Dumnezeu
mi te-a descris!
Eşti un cadou prea bun
pentru a fi deschis până-n ajun
eşti fiinţa mea, legată
de prea-vis
eşti tu.
Am venit, azi, de tot, în lumea ta
e mea desigur. noi doi ne-am cunoscut
de mult. Dar ne-am întânit acum
tu ai fost tot oceanul
eu am fost strop. Marea s-a adunat
pentru a ne naşte. Zăpada a venit şi ne-a făcut
doi oameni de zăpadă
azi când am trecut cu tine
prin povestea noastră -
te-am visat aproape de timp
acum, da. Iubito. Am ales.
să-mi fi tu, şi doamnă, şi femeie
prea mult de spus, e totul gata, pregătit
cortina se ridică.
Tu şi cu mine
am păşit spre viaţa mea spre viaţa ta.
Bine-ai venit. acum în astă seară.
femeie cu sufletul cât cerul
de-aş şti să îţi ofer, jumate cât dai tu
ar fi un anotimp. Voi
învăţa a te iubi, nu doar aici în poezie
voi învăţa a te iubi, cum nu am iubit nicicând
nicicum. Eşti prea frumos
noiembrie al meu cadou dorit
eşti tu.
Braţele tale, sărutul tău nebun
scrisul tău destin. Venirea ta în viaţa
unui muribund este mai mult decât
trezirea din nimic.
Doar prin tine, Dumnezeu mi-a arătat
că azi primesc. Ieri a fost doar fărâme
azi am totul, pentru că iubit de tine.
înseamnă infinit. Eşti femeie,
şi ştii aşa să şi rămâi.
(“M-ai pus la zid”)
*****************************************************
Mi-aş dori iubito ca
atunci când va ninge să nu vorbesc
în gesturi, tu să nu asculţi cuvinte.
să vorbeşti doar cu tine
şi să simţi doar cu mine
aş vrea ca atunci când ninge din cer să cadă
doar fulgi din aripi
care să ne ocrotească amorul
prea sfânt câteodată, prea ciudat mai apoi
prea al nostru. fulgii să fie aripi care să ne asigure
taina
din noapte
Aş visa iubito, să vezi cu ochii mei,
cum se văd trupurile noastre
iubite de zăpadă, cernute de nopţi, să smulgi carnea în spasme
să spui cuvinte nebune şi
să cazi sfârşită, de atâta lascivă clipă
zicăndu-mi doar că
nu mai poţi.
Aş vrea iubindu-mă cu ochii mei să vezi regina
din clipa de etern. să vezi intimitatea cum se lasă
peste noi, doi bezemtici amanţi de noapte
polară, ce cheamă în zori luna din nou, să le fie
secretul prieten al crezului timp
zăpada să tacă, tu să iubeşti şi apoi
să înţelegi, când tac, ce văd dinspre noi
venind dinspre noapte cu tine spre
infinit.
Aş vrea ca atunci când ninge, tu să
te uiţi la noi doi, cu ochii mei, legaţi prin inimă
de trup şi timp. Să vezi că odată venit în al tău miracol
tărâm
ca şi rege. nicând n -am să plec, pentru că
dacă eu
sunt rege, tu eşti împărăteasă, dacă eu sunt cer,
tu eşti cosmos.
Dacă eu sunt univers. Atunci tu eşti creaţia
dacă eu sunt zeu, tu eşti Marele Început
Dacă eu sunt bărbatul tău
tu eşti acea minunată femeie
dacă eu sunt trupul tău, tu eşti sângele
cu oxigen ce pulsează viul
dacă eu sunt zăpada din iarnă
tu eşti iarna care-o aşază
dacă eu sunt bradul de Crăciun
tu eşti muntele de unde am sosit
dacă tu eşti bradul meu de Crăciun
eu sunt globul tău, cel mai frumos
din vârf
Priveşte la tine cu ochii mei
iubito
şi ai să vezi două trupuri albe
care nu fac amor, ci valsează
ai să vezi nu două banale făpturi
prinse în jocul nebun al iubirii.
ai să vezi două stele.
Un astru mai mic, şi un soare
prea mare
Fii iarnă, să-ţi fiu zăpadă
în voal pe frunte şi coapse
să-ţi stau!
(“Iubire fără cuvinte” – 18 nov)
*****************************************************
Prima poezie a fost adusă de renii
din poveste. Cu globuri din inimi
culese de pe firul brumei de toamnă
da, bruma este zăpada de la frunte
lăsată în trecăt de iarna trecută
o zână mută
o iubire spre timpurile
zorilor
O catifelată palmă, un colind de seară
focul din sobă, căldura din casă
pisica torcând, globuri atârnă
stelele ning, luna-i o damă,
se ţine bine, gonind spre pământ
Crăciunul e aproape, săniile-s grăbite
miroase a pâine, iubito, miroase a tine
cerneală mea, este dorinţa ta
iubito fii goală
în prima mea noapte
gemuit să stau
spre ale tale coapse
să simt focul din sobă
căldura din casă, pisica torcând
dorinţa crescând
Ninge cu stele, luna-i timidă. Noapte de ajun
colindul cadou, iubirea e prima
dimineaţă cu mine
noaptea e basm, copilăria se schimbă
romanticul sonet
e al nostru duet
Să dorm cu fruntea în etrenu-ţi
lăcaş
să simt cum se cerne, dorinţa de rugă
amorul cu tine, globuri în pom
ce cald e în casă, ce bine-i cu tine
tu eşti goală
leneşă întinsă. Eu te admir. te mângăi
pe piele, zăpada din mâini. Tu,
îmi ţii mâna în dreptul inimii
iar fruntea mi-o laşi
să-ţi dezmierde al tău
mistic -
lăcaş
(“Noapte de Crăciun” – 17 nov)
