Vară uscată, e cald în biserici la sfinţi-
Cuminte, o candelă arde, aprinsă în ceaţă
a albului galben, a negrului roş
cât să-i cer Domnului să-mi dea în viaţă
un pas către tine, şi doi spre anotimp.
Am mers alături de prăpastie, una în dreapta
iar una mai în spate dpre stânga
Soarele arde în ceafa cu guler lipit
catre frunţi
nisipul îmi intră
în nări şi pe gât îmi arde sper piept
o inimă albă
am iubit cu veacul secunda din tine-
m-ai prins cu candela spre oamenii sfinţi
am iubit plăngând un ghem albastru de raze
o mână întinsă a ta palmă cerea
deşertul mă arde pentru că oaza se vrea
o fata morgană, acum mi se arată
apoi mi se ia
Opreşte clipa, însetatul de viaţă
vrea casă şi apă, un zâmbet şi clipa ţi-o
dă. Ia-l către tine, în drumu-i uscat, nici lacrimi
să dea infinitului timp, nici roze nu are tot drumul e praf
urlă departe şacalii în noapte, şi frig şi tăcere şi arşiţa zilei
fi sfânt catre zi, dar noapte lasa iubirea să curgă
odată să fie
şi clipă şi cer
şi noapte pentru noi
timpul opreşte-l la tine
(“Cărare spre tine”)
*****************************************************
Mi-ai zâmbit, deşi dormeai, atunci în mersul tău
către inima mea, tu albastră novă
într-o letcă nouă
de romani purtată – ăn situl nostru
găsit de cu zi.
Ştii, mă gândeam ca noi azi am fost musafiri lor,
noi cei autentici, nu aia care-i căutau de podoabe
pe cei de sare
într-o amiază fără seară
Noapte bună,
istovită prinţesă
în letca ta
purtată de cu noapte
fără nori.
“Plimbare prin sit” 6 iulie 2009
*****************************************************
Nu am crezut niciodată că poţi să atingi tavanul cu fruntea, dar mai sus
de el nu poţi să urci.
Cineva de acolo te cheamă, te apropii, şi apoi
cerul se închide, pentru că eşti prea sofist, prea altfel-
sau poate prea ciudat.
Urci trepte, unele sunt lipsă, altele prea-nalte
îţi zgărie genunchii, muchiile ascuţite
te împiedici, dai înapoi, când la un dat de timp
vezi hăul
dar forţa lui Dumnezeu, te ţine în putere
şi calci şi în gol -
şi golul e solid, credinţa ta în suflet-
mai pune-o treaptă acolo unde este vid
Şi iata-te la porţile tavanului, prea alb, pentru a-l vedea negru
prea neted, pentru a avea asperităţi
când ce să vezi – acolo sus
nu-i BIne a urca aşa!
că poate
ai ascuns cumva pe drum vreun gând de pribegie
poate că nu ţi-ai dorit să ajungi aici, poate
că doar popas îţi ceri
Te uiţi mirat şi nu-ţi vine a crede
întorci privirea în urmă -
şi te întrebi: de aceea am julit genunchii, am dat din aripi ca să fiu un înger, am căzut ca şi om în lacrimă şi neatent văzduh
ca să-mi continui pribegii anemice prin conclavuri semidocte?
ah, la câte probe de trecut mai ai puterea să te zbaţi odată
te aşezi năuc, şi stai în aşteptare. E seară
seara vieţii care îţi dă cu poarta peste mâini, deşi aceste palme
sunt pline de semne, cicatrici…şi sare.
Capăt de drum?
*****************************************************
Aş vrea ca cerul să ningă în iulie cu basme
din hârtie creponată, să fie Moş Crăciuni în fiecare
zi, şi nimeni să nu ne distrugă echilibru
zilei, care va fi o oră cu soare şi o oră
cu lună
Aş vrea ca regina nopţii să fie o flaore care să meargă
din casă în casă, cum mergeau copii cu colinda pe vremuri
Aş vrea ca arca lui Noe să se fi scufundat în potop,
şi să crească pe mal algele, iar oamenii să fi fost
îngeri. Îngeri albi şi îngeri negri care să joace şah în paradis
aş fi vrut să nu existe norme, să nu existe
lacrimi de disperare la adulţii tâmpi
Aş fi vrut un ocean pentru mine
şi un uscat pentru restul bolnavilor de simplitate
Dar m-am trezit istovit de atâtea dorinţe
m-am trezit că plouă normal disnpre sus înspre jos, că nu poţi fi
vers într-o carte de poeme, ci doar un banal patruped care
merge în picioare, de ce ne folosim picioarele din faţă
ca şi mâini, în loc să facem salturi mortale, peste prăpăstiile vieţii
mâinile singura dată când le folosim cu scop este la sfârşit când le împreunăm pe piept, înainte de întalnirea cu cerul care
nu vrea să ningă în iulie cu hărtie creponată
şi cu moşi Crăciuni care au în mână buchete de
regina nopţii…
Colind
*****************************************************
Printre nori de purpură spre asfinţit se află doua note muzicale
una este dintr-un solfegiu nou, iar alta din partitura veche a unui muzicant vienez.
dinspre apusul soarelui au ieşit două cânturi alese în două sintaxe
propuse anemic de pictorii zilei de azi, într-un vernisaj cu tablouri de stele
luna e nouă, în noaptea sfântă a anului viu
anul ce străbate imensul vulcan de nisipuri în trecutul deşert
şi nimeni nu cere să cânte femeia
e unica notă a solfegiului viu -
chemarea destinul artă, se simte în visul din zori, ieri coşmar
azi doar o palidă
umbră
albastră ţinută
regală
spre platul din pădurea de aramă -
(când citeam basme îmi placeau secvenţele celor trei codrii
aramă, de argint şi de aur, unde liniştea foşnea copacii
de frunze scrobiţi)
în padurea de aramâ am întalnit curcubeul femeie, cu ochi de argint sclipind catre nori, şi solfegiile două, stăteau una spre alta
cu spatele incert-
În padurea de argint solfelgii se priveau în faţă
pios şi nedumerit
în padurea de cedru aurit, solfegiile au făcut versul
întăi cu simţire, apoi cu nerv, şi apoi doar cu dor
de chemarea dintâi
padurile basmelor noastre, sunt doar simple
poveşti de iubire
cu zâne, cu prinţi şi cu – naripaţi cai
realitatea e greu de atins în cuvinte
dar dacă dorinţă există atunci şi amurgul e
viu, când doua note îşi cânta spre noaptea pictată
pastelul iubirii.
Cantul din asfinţit
*****************************************************
Pe pridvorul casei dintre salcâmii înalţi care infloresc în luna ianuarie – straniu – stau doi bunici vikingi aduşi din vara Groenlandei.
În iarba albastră se joacă doi urşi polari sub merii văratici.
E o lună pe cer spre prânz,
soarele luminează de azi numai noaptea cu stele
Mările au îngheţat la poli,
atunci în era glaciară iar pe jos creşte doar iarbă albastră şi trifoi iar urşi polari se joacă cu ghem din trestie de zahăr
Imi place Dunarea, şi marea îngheţată
în luna lui cuptor
Aşa stateau doi bunici vikingi
în pridvorul casei din poemul meu scris
într-o noapte
cu slovă oarecare, pe balansoarul vieţii mele
în care mă dau numai eu, când într-o parte
când în cealaltă
Unul pe un balansoar
