Astăzi, iubita mea cu păr de aur, o să îţi spun un secret,
un secret de argint păstrat de Dumnezeul universului
într-un sertar de sidef
Azi, iubita mea, toamna s-a iubit cu iarna
întâia oară, aşa cum eu te-am iubit cu universul meu
peste galaxia ta
azi te-am iubit cu frunze întregi dar şi cu iarnă
în preludiu. Sonata toamnei, s-a confundat cu cristalinul
de pian al iernii
Azi te-am iubit goală lângă acel imens clavecin. Eu eram pianist
tu erai adorata mea sfântă minune
din soare de toamnă pictată
cu acuarelă pe piept, pe buze, şi pe cer
era acuarela sărutului meu timid, erai zeiţa mea
din sidef
erai Dumnezeul meu, care atunci când sunt trist şi înjurat
în mesaje pustii de oameni pustii, îmi aduce alint şi răsfăţ
eşti iubita mea cu sigiliu de prinţesă a insulei, pe care numai
regii se joacă şi trăiesc
eşti iubita mea dintâi a timpului infinit
în care toamna s-a împreunat cu iarna
aşa cum eu te-am iubit în pat cu baldachin. Te-am iubit
tu, iz – al vieţii mele ce dai culore acolo unde e doar negru
de nimic sfinţit
tu eşti cu adevărat icoană
pe lângă tine, totul e profan. Tu eşti din Paradis venită
deşi nu te arăţi delocm eşti curcubeul pictat de pictorii
din rai, peste locul în care, toamna şi iarna
au făcut amor, aici întâia oară.
(Eu, iarnă şi tu, toamnă cu frunze-ntregi)
*****************************************************
Plouă cu apă sfinţită de pasul tău, călcând
peste norii pe care Dumnezeu ţi i-a aşezat
pe toţi la călcăi
plouă prin parcul nostru de seară
plouă frumos, cu poveşti şi cu zâne
acum pentru azi
pentru mâine e doar vis
Plouă şi între noi doi se formează o mare, pe care navigatori cum suntem
o străbatem în timp
tu pe o arcă
eu pe corabia, piratului din basm
Pe mare privesc spre tine, cum urci valuri să ajungi cu capul aproape
de stele
să-ţi fie coroană regină întâi
iar pe mine să mă botezi cavaler
iubirea ta pentru mine, e un minunat curcubeu, din ploaia
ce naşte o mare între două punţi de toamnă create
pentru că bărcile noastre sunt frunze ţesute
cu pânză din inimi, ţesute elegant de manufacturierii de demult
atunci la castel, când tu dormeai goală
iar zefirul cu chip de poet şi trup de bărbat
te iubea cuminte la-nceput
şi năprasnic la final.
A înnebunit doar ploaia, din amorul nostru
sălbatic
(“Plouă cu noi doi” – 30 oct)
*****************************************************
Te-am văzut, stea uitată la marginea cerului. Cineva când dăduse lumină
Uitase să împrăştie şi în capetele extreme ale finitului cosmos
un petec de soare
sclipeai frumos, un scâncet afectiv, un plâns
în surdină
o mandolină
Eu te-am văzut. Astrul ce se plimbă noaptea în lipsă de soare,
de mână cu luna. Te-am ridicat, tu stea cu chip de floare
într-o toamnă târzie, cerându-mi o vară
cu lumină
de cer, şi cu un sărut
sincer.
te-am pus în palmă, erai caldă şi aşteptai destinul
că să-ţi mai ia din chinul
luminii palide de toamnă
te-am mângăiat, pe frunte şi apoi
un Tinckle – Bell, ţi-a dat pulbere magică
şi ai devenit din nou
o fiinţă, în univers, plină
de a iubirii credinţă
te-am simţit, luminând-mi frumos cărarea spre marginea lumii
şi mi-ai spus, că dincolo de tine e infinitul
mi-ai devenit deodată
un candelabru
care pe boltă era şiragul
de mărgăritare, pe care l-ai purtat tu zeiţă
într-o seară cu noi doi, şi cu
multă dorinţă
(“Steaua noastră” – 29 oct)
*****************************************************
Te-am iubit cernându-ţi trupul de iluzii, oferindu-ţi fior
acolo unde era numai dor. Te-am avut, leoiacă
turbată, în noapte de toamnă
cu frunze galbene brodată.
Te-am iubit cu mine, fără drept la recurs, am muşcat din carnea ta,
să simt gustul cald al sângelui aprins-
să te aud cum strigi catifea în noapte
cum îmi prinzi palmele, năpăstuită
de atâta zbor. Ai plecat cu mine, prin lumea nebună
a amanţilor lucizi, care trăiesc
la marginea chipului sălbatic
pe care numai o împreunare cerească
şi puţin diavolească
o ştiu.
Te-am iubit cum am vrut, simţind-te lovită,
inertă şi aprigă în fior
te-am văzut apoi, crescându-ţi spini
pe carne, şi flori la mine-n dormitor
te-am cuprins cu degetele
zdrobindu-te ca pe un strugure în
pârg.
sânii tăi, erau vinul ce mă îmbată
erau destinul de început, de maxim
şi de prea plin amor.
Ai visat că trăieşti şi nu invers. Am să te despic
în două. Jumătea să păstrez eu, iar restul îl duc ofranda
celui care a inventat iubirea.
Dumnezeu?
Dacă el este, iubito, prin amorul nostru
ne-am câştigat aproape Mântuirea!
(“Amor cu tine” – 27 oct)
*****************************************************
El spune că zece întâmplări ciudate, eu contest şi spun că zece ploi
şi zece zâne te-au adus pe tine în lume
te-au adus doar pentru mine
pictorii lui sunt de fapt simţurile
mele care te-au păstrat acolo
înainte de a mă naşte
ca pe o adiere de toamnă
nimeni nu se miră
pentru că tu eşti frumoasă
bisericile din această lume
trebuie să plătească cu bani mulţi din visterie
pentru chipul tău pe icoanele lor
totul este un basm care s-a născut odată cu lumea
şi se va termina doar odată cu infinitul
frumuseţea ta eternă, pe care doar o minune o putea aduce aici
în calea mea. Te iubesc, mărgăritar uşor
din toamnă sosit cu aer, pâmânt şi foc, cum numai grecii
de-nceput gândeau că lumea se începe
dar cu tine se-ncheie
Zece întâmplări minunate au adus
o zi de toamnă în drumul meu resemnat că numai rău şi urât există
Ai venit pentru a aduce zâmbetul. Ai venit pentru a anula reproşurile
ai venit pentru a trăi, pentru a-mi oferi din nou forţa să ridic
castele. Ai venit. Ce bine că rămâi
tu, iubita mea frumoasă
(Parafraza lui Chilian -23 oct)
*****************************************************
Te-ai născut cu ploaia, într-o zi a anului început singur
când nici pământul şi nici marea
nu erau decât un colţ de inimă
de poet nimbelulng.
Mi te-a adus zefirul, într-un dor de silabă
scris cu lacrimă verde
pe un colţ de iarbă
mi te-a adus în viaţă
un nor, o carte, un stih
o vorbă la masă
un mângăiat pe păr
un suflet pictat cu acuarelă de cer
după ploaie.
Te-am plimbat pesemne în visul
amestecat cu frunze
te-am iubit în oceanul vieţii
care apune nicicând-
Regina mea, caleaşca-i pregătită
tu singură ai cerut-o
eu un vizitiu, îmbrăcat în tunică
dar cu spada la brâu
pentru a-ţi fi poetul protector
şi când păşeşti pe covorul de frunze
şi când iubeşti
cuminte
şi când te dezlânţui
dement cu
trupu-ţi de marchiză
degetele tale, părul tău, sărutul tău,
sânii tăi, picioarele tale, tu, anotimp al pre-plinului dezmăţ.
tu regina mea din caleaşca cu aripi la cai
pictate direct pe pielea lor năprasnică urgie
de iubesc, tu, dulce aromă
de frunze coapte,
coapsele tale, miros a iasomie…
(trup de toamnă – 23 oct)
*****************************************************
Te-am iubit când erai nenăscută, pe nervura frunzei
crescută pe lună de cu noapte
atunci în seara noastră
şi în dimineaţa
care ne-a găsit împreunaţi
de delir şi aprigă dorinţă
Te-am iubit când erai rouă doar
când erai stea,
când mi-ai mângâiat obrajii
cu părul tău. Te-am iubit regina mea
când erai în castelul tău
acolo, prizoniera
tristeţii
eu, am venit să îţi adorm în braţe, să îţi pun în palme
emoţia zilei şi bucuria visului
doar o viaţă nu-mi ajunge să te iubesc
o eternitate plus o zi iubita mea
de acolo
dintre zări, tu paradis
izgonit de cer şi adus mie de îngerii
toamnei
într-o dimineaţă
cu amor, cu sâni şi
cu frunze
(Regina mea 21 oct)
*****************************************************
Prima dată a fost doar aroma ta, stând acolo
în drepta, în superficialitatea mea
nu am ştiu că pot fi iubiţi
şi munţii, şi apele
şi cerul
apoi am înţeles că grecii din Milet
nu au vorbit aiurea de începutul lumii
ei te ştiau pe tine
ai fost zeiţa lor de închinăciune
apoi, mi te-au hărăzit mie
o dată, într-o noapte, când îmi spuneai cu teamă
că a iubi este doar pentru sfinţi şi zei
nu pentru adierea noastră de trupuri cu formă umană
hai să ne iubim, lângă căldura sobei, să spunem
poezii o mie
un poet cu iz de martie să ne fie
botez
iar tu să fii doamna vieţii mele după ce
toţi cei zece pictori s-au mirat că le-a m scris
greşit dedicaţia
Noaptea mea este comună
cu noaptea ta, tu undeva pe marte
eu pe un jupiter satelit
pentru că în poezia mea
de azi, Jupiter nu mai este cea mai mare planetă
este doar inima de tu graţioasă femeie născută
odată cu mine
iubită prin toamnă
şi frunzărită în vis
Te iubesc, aşa cum poeţii antici te iubeau tot pe tine
când şi-au descris templul
eu -
sunt tu în oglindă. Tu eşti oglinda de la marginea timpului
adusă mie de Dumnezeu, pe care în sfârşit am găsit cu cine
a-l înţelege.
îţi mulţumesc că exişti şi ce mirare că sunt
(în acord de Alifantis – 21 oct)
*****************************************************
Te-am simţit cu visul, în bruma de toamnă –
Privind anemic, spre cerul divin
Sub aripa frunzelor care ne zboară
Anotimpul
Te-am iubit atunci când erau doar nervură
Spre cerul din pastelul creat pentru îngeri
Şi demoni –Pentru ceas şi secundă
Pentru clipă şi etern. Antică alee
Printre stejarii în toamnă
Pentru că da, e cert, tomna mea şi a ta iubito
Îngălbeneşte doar scoarţa copacului
Frunzele rămân verzi, aşa intră
Spre iarnă
Frunza mestecenilor este regina
Frunza fagului este un rege
Iar umila iarbă verde sunt supuşii
Uni regat binecuvântat de tine
Printre dumbrăvi din pastel şi jazz de
Medieval zid
Atinsă timid, iubită
Cu mine, iubită de tine.
Iubită de noi. Cât?
O secundă azi, dar o mie trei sute ani, mai încolo
Ochii acum, buzele mâine
Sânii de cu noapte, trupul de cu zi
Iubind acum, dar cerşind roze
Din grădina lui Cohen
Plângând cu râsete, de femeie simţiţă
Până la miez.
Golită de chip, dar învelită de mine
O dată, mai mult
De tot mai puţin
Iubito, să vii, să te pierzi, pe tine,
Prin mine, găsindu-ţi visele
Toate.
O noapte cu tine
(Toamna cu frunze întregi – 18.oct. 2009)
